Atașamentul și dezvoltarea rezilienței copiilor

White, M. D. (2014). Attachment and the Development of Resilience Material tradus și adaptat de Teodora Ghinea, Psiholog clinician sub supervizare

 

Imaginr preluată de pe www.parentingforbrain.com

În calitate de părinți, nu ne dorim altceva decât ca copiii noștri să crească și să devină adulți autonomi, responsabili, fericiți, capabili să aibă un scop și să-și trăiască viața autentic. Relația noastră cu aceștia (atașamentul), reprezintă cel mai important factor, ce îi va susține sau îi va împiedica să își atingă potențialul maxim.

Reziliența este capacitatea de a face față și a reveni în fața stresului, a adversității și a experiențelor traumatice.

Noi, oamenii, pe lângă faptul că avem înnăscut instinctul de supraviețuire, avem și o rezistență ce crește și se dezvoltă în timp, ajutându-ne să ne dezvoltăm. Dacă copiii noștri sunt susținuți în dezvoltarea reziliența, ei vor experimenta mai frecvent un sentiment de bunăstare, vor deveni mai curajoși și vor experimenta relații mai împlinite. Dar cel mai important, își vor fructifica potențialului maxim.

Reziliența nu trebuie gândită ca o trăsătură fixă, înnăscută, ci ca rezultat al unui proces de dezvoltare, ca o abilitate ce se antrenează permanent.

Deși este adevărat că toți suntem născuți cu o anumită dorință organică de a supraviețui, iar temperamentul nostru joacă un rol important în capacitatea noastră timpurie de a face față situațiilor stresante; totuși, genele și temperamentul nu sunt factori determinanți ai rezilienței. Reziliența provine din calități și capacități ce se dezvoltă de-a lungul vieții. Oamenii de știință au descoperit că anumite tipuri de relații și experiențe activează gene latente, care apoi produc răspunsuri biochimice ce culminează cu dezvoltarea anumitor trăsături, calități și capacități. Prin această maturizare dependentă de experiență, copiii își dezvoltă rezistența emoțională, iar relația de iubitoare cu părintele este exact hrana de care au nevoie.

Dacă rezistența emoțională este ceva dezvoltat și nu înnăscut, care sunt condițiile care susțin în mod optim acest proces? Rezistența enoțională se dezvoltă cel mai bine atunci când copiii:

- au parte de un atașament securizant

- primesc sprijin pentru dezvoltarea autonomiei și a competențelor

- sunt încurajați să-și accepte vulnerabilitatea având ca model adulți iubitori, încrezători, ce nu se tem să-și arate lacrimile

Imagine preluată de pe www.communitycare.co.uk

 

Cercetările ne-au arătat că relațiile sănătoase pot conferi rezistență unei ființe umane care se confruntă cu circumstanțe stresante și potențial traumatice. Atasamentele sigure - acele relații în care există un adult consistent, cald, sensibil - conferă cea mai mare reziliență sistemelor nervoase în curs de dezvoltare ale copiilor. Copiii care cresc în sărăciei, au parte de  abuz și neglijări sunt deprivați de hrana emoțională. Totuși, cei care recuperează cel mai bine și înfruntă soarta sunt cei ce au cel puțin o persoană în viața lor, care îi îngrijește și sunt disponibili în mod consecvent.

Copiii au nevoie de părinți prezenți și hrănitori pentru a le oferi echilibru și sprijin ori de câte ori se confruntă cu o nouă provocare. Uneori, este posibil ca ei să aibă nevoia doar să stea în brațele părinților, în timp ce se luptă singuri cu noua problemă. Alteori, este posibil să ceară sfaturi, iar părinții vor trebui să fie alături de ei și să le ofere „schele” pentru a-i ajuta să reușească. Când copilul va reuși să înfrunte dificultățile el se va simți fericit și capabil, iar părintele mândru. Astfel, copiii vor deveni din ce în ce mai autonomi, mai încrezători și vor căuta mai multe provocări pe care le vor înfrunta ușor, ușor pe cont propriu.

Unul dintre cele mai profunde moduri prin care putem deveni rezistenți emoționali este prin intrarea pe teritoriul vulnerabil al inimii umane. Acest aspect al rezilienței este dezvoltat prin ceea ce Gordon Neufeld numește procesul de adaptare - procesul în care suntem schimbați de acele circumstanțe din viață pe care nu le putem schimba. Cu toții suntem împotriva unor experiențe pe care le-am evita mai degrabă, circumstanțe care evocă sentimente dificile precum dezamăgirea, tristețea, pierderea și neputința. Dar tocmai aceste circumstanțe - și mai important accesul nostru de ele și sentimentele puternice pe care le evocă - sunt cele care permit să ne dezvoltăm adaptabilitatea și rezistența emoțională. Copiii au nevoie de părinții lor pentru a recunoaște puterea vindecătoare a lacrimilor și pentru a-i călăuzi cu încredere prin aceste râuri secrete ale inimii umane.

Când simpla noastră prezență luminează ochii celor dragi, când ei nu vor altceva decât să ne vadă crescând și devenim pe deplin noi înșine, devenim plini de viață și ne extindem în toate direcțiile. Da, suntem vulnerabili. Da, viața este grea. Și da, ne dezvoltăm și creștem oricum.